Sunt prinsa intr-o lume imposibil de inteles… Incerc sa rup lanturile care parca m-au pironit in aceast carusel al intamplarilor. Ma zbat cu o putere inzecita, incerc sa descopar o scapare, dar in momentul in care sunt aproape sigura ca am gasit raspunsul, o voce din launtrul meu imi spune ca gresesc…
Inchid ochii pentru o clipa si vad tot ce am trait… ma intreb: “Oare unde gresesc?”... Simt cum inima imi este pe zi ce trece mai pustiita… ascult melodii vechi si simt tot mai mult cum o parte din mine se pierde in trecut si nu poate sa scape de zbuciumul retrairii atator intamplari ce mi-au furat linistea si m-au impins in aceasta prapastie fara fund din adancul careia inca nu stiu cum sa mai ies la lumina…
Privesc strada pustie si frigul ma cuprinde inghetand parca totul in jur, chiar si gandurile mele care se deruleaza tot mai lent fiind oprite din tumultul lor incredibil de cate o lacrima calda ce intr-o clipa se transforma in gheata si cade cu zgomot pe pamantul rece unde se sparge in mii de farame… oare ce se va intampla cu ea apoi? Zeci de intrebari ma secatuiesc in fiecare secunda si nimeni nu-mi poate raspunde…
Oricat as incerca nu pot sa cred ca exista bariere… ca iubirea este ingradita de aceste ziduri colosale ale rautatii celor ce nu-si merita numele de oameni.
De ce nu poti iubi fara ca nimeni sa iti spuna ca gresesti? Nicicand n-o sa inteleg de ce iubirea tine cont de parerea unora… sentimentul cel mai sfant… caldura care ne salveaza de la inghetul vesnic depinde de ce cred cei multi…
Inca o data am gresit si am cazut in mrejele altei iubiri interzise… Cum sa mint ca nu are rost sa visez cand simt ca nu gresesc crezand in ce-mi dicteaza inima? Oare ar fi atat de grav daca pt o clipa n-as mai asculta de glasul ratiunii? Ma simt ca intr-un film al carui scenariu, alcatuit din franturi ale unor amintiri ce ma cheama in trecut, ma poarta pe valurile unor sentimente pe care inca nu am reusit sa le ingrop…
Uneori incep sa cred ca totul e ca un labirint in care m-am pierdut… tocmai cand simt ca sunt aproape sa descopar iesirea din acest spatiu enigmatic, observ ca m-am afundat si mai adanc in el.
Ma intreb: “Pentru ce tot acest zbucium interior? De ce atatea lacrimi?”
De multe ori nici nu ma mai inteleg… ma gandesc ca singura vinovata sunt eu ca ma complac in situatia asta pe care uneori o vad inutila… Incerc sa ma conving ca pentru iubire merita sa faci orice sacrificiu… dar oare altcineva ar face acelasi lucru pt mine?
Ma simt ca intr-un joc pe care nu-l pot castiga… nu pot sa trec de nivelul numit incertitudine. Dac-ar fi fost de ajuns speranta…dar nu… intotdeauna ne temem sa alegem cu inima…
Asa am facut mereu… am fost prinsa intre doua lumi… visare… si realitatea cruda de care m-am lovit chiar cand credeam ca am atins piscul inalt al adevarului…
De ce ma pierd mereu in marea de regrete stiind cat de greu e sa gasesti calea de salvare?... o solutie… macar raspunsul la o singura intrebare…
Mereu am incercat sa cred… si cu tarie sper ca voi gasi iubirea… Stiu sigur ca doar ea imi va raspunde… ea poate sa-mi arate calea spre lumina… Dar pana voi atige neatinsul, voi mai varsa un rau de lacrimi…si poate voi mai aduna regrete… dar ele imi vor da puterea sa nu cad… si tot mereu sa cred doar in ce simt, chiar daca uneori voi si gresi…
Aceasta-i arta de-a ajunge om… sau cel putin de a te cunoaste in profunzime… Chiar daca e greu, sa stii totusi ca atunci cand calci intr-o baltoaca, inveti ca trebuie sa privesti mai atent pe unde calci… caci, din orice greseala savarsita afli ceva ce te va apara de noi “erori”…
De multe ori viata e nedreapta, iar noi toti avem menirea sa trecem prin ea si sa nu renuntam oricat de greu ne-ar fi…
Soarta e singurul lucru in care trebuie sa credem cu tarie… Acum am raspunsul… doar eu pot sa ma-ndrum spre fericire… caci stiu ca voi gasi intr-un final iubirea… si ea ma va-nvata sa cred mai mult in mine si sa rezist oricate greutati voi intalni… sa nu renunt sa sper… neincetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu